Adolescenta versus maturitatea

Mi se pare atat de ciudat, ca de cate ori vreau sa ma las prada amintirilor, ma duc undeva foarte departe in trecut, adica la anii adolescentei (liceu, facultate) cand absolut totul era posibil si pretul oricarui gest era atat de mic incat abia de-l observam.

Cand s-a terminat adolescenta – eu stiu sigur ca s-a terminat imediat dupa ce am dat licenta – au inceput nesfarsitele zile la birou, pe coclauri cu diverse probleme, cautarea continua de a gasi un job mai bun, de a munci si invata mai mult si practic incet – incet a inceput sa se instaleze uitarea tuturor acelor obisnuite frumoase din adolescenta. Uitarea si trecerea timpului ma chinuie si ma salveaza totodata.

Nu stiu daca mai vreau sa fiu o data adolescent; de fapt, cu siguranta nu mai vreau sa fiu adolescent decat daca as putea sa ma intorc in timp, nicidecum sa fiu adolescentul anilor 2000-2008. Copiii astia, emo si cum s-or mai chema am senzatia ca s-au nascut obositi, blazati, plictisiti de viata pe care nici macar nu au inceput-o bine.

Acum trebuie sa inchei sa ma intorc la realitate, adica sa ma asez comod pe scaunul de la birou ca desi e sambata, a inceput o noua zi de munca.

Visare placuta la anii adolescentei tale!

Timpul si aducerile aminte

Mi-am adus aminte zilele trecute de anii ‘90, ani nebuni ai unei perioade de exprimari de tot felul. Mi-aduc aminte de jeansii rupti si de bocancii pe care ii purtam vara pe la vreo 38 de grade, iar vecina de la etajul 2 ingrijorata, ii spunea mamei sa-mi cumpere niste sandale sa nu ma mai lase sa umblu in bocanci… iar eu zambeam cu superoritate si substrat: ce stie biata femeie de heavy metal, black metal, de sunetul nebun al unei chitari incinse in acorduri si vocea stridenta a lui King Diamond de la Merciful Fate…

Nebuna si frumoasa… nonconformista si de ce nu epatanta; asa vad acum perioada anilor ‘90 cand cautam in orice, ceva special, altfel decat normalul/obisnuitul.

Ma intreb acum, daca vecina mea (ingrijorata ca port ghete vara) mi-a dat vreo sansa de revenire pe drumul cel bun. Ma intreb acum, daca isi imagineaza ca eu, la randul meu am ajuns sa nu inteleg adolescentii. M-am indepartat atat de tare, oare, de nebunia adolescentei…?? Probabil ca da.